"Ma hranesc in fiecare zi cu aceleasi promisiuni, ma imbat cu sperantele pe care le reinvie in fiecare zi, ma ametesc cu propozitiile simple, bine construite, ce emana increderea ca intr-o zi il voi avea in brate si voi fi fericita. Nici nu as avea nevoie de mai mult.
Il simt atat de aproape, desi nu i-am simtit freamatul si respiratia calma sau agitata, nu l-am atins plimbandu-mi degetele pe fata lui, mangaindu-i pleoapele, sarutandu-i, cu o atingere usoara, buzele; imi plimb degetele doar pe o fotografie mangaind fiecare parte anatomica a structurii lui masculine, imaginandu-mi ca este aici si oftez.
Ar fi de-ajuns doar o secunda.
In mintea mea ratacita troneaza imaginea lui, nu pot scapa de ea orice ar fi.
Pare a vorbii serios, atunci cand vrea sa ne intalnim , sa ne privim, sa ne atingem, dar.......
Asteptarea devine din ce in ce mai grea iar minutele nu vor sa se mai scurga.
Uneori mi se umezesc ochii si nu stiu daca de drag sau de ciuda ca nu pot sa ajung la el. Alteori lacrimile curg fara sa-mi dau seama. Ma trezesc oftand, cu o durere nemiloasa care-mi sfasie sufletul. Nerabdarea a pus iarasi stapanire pe mine, simt ca nu pot astepta la infinit, timpul trece, nu mai am prea mult timp, ma simt nedreptatita si vinovata in acelasi timp. Uneori renunt la ideea de a-l mai astepta si incerc sa-l uit.
Nu pot.....
Incerc sa il urasc.
Il urasc o vreme... si la primul semn tresalta tot adancul meu, imi este drag din nou, alteori ma invinovatesc considerandu-ma imatura, ca o adolescenta naiva, care isi asteapta iubitul in prag.
Nici macar nu pot sa insist, nu stiu ce zace inchis in mintea lui ca intr-o lada de zestre a bunicii. Nu vreau sa par ridicola in ochii lui, asa ca astept cuminte, cu ochii atintiti pe Messenger, gandindu-ma ca daca il va trimite divinitatea ca pe un dar pe care il merit, va veni singur. Numai ca vine, sta un pic, pleaca fara niciun cuvant, iar revine, iar sta un pic, dispare la fel de repede precum vine…un joc...
Un joc ce ma ucide!!!!
E seara, ma doare sufletul, ma doare sufletul, ma doare sufletul....
As fi vrut sa plang eliberandu-ma de toate necunoscutele, dar astazi nu pot, lumea nu se rezuma la el, lumea nu se rezuma la mine..As putea sa-i doresc sa aiba parte de exact acelasi lucru, dar stiind ce tare doare mi-e mila de sufletul lui, poate asa mai spal din pacate, cu mila, cu ingaduinta. Ma incapatanez sa pot crede ca nu il mai vreau, voi repeta tot timpul ca nu il mai vreau, voi incerca sa mai caut si poate doar inlocuindu-l, sa mai scap de aceasta disperata apasare.
Nu vreau sa par ridicola nici in ochii lumii, asa ca-mi infundam capul in patura, strangand-o in brate cu putere, inclestand maxilarele, pana cand simt cum durerea ma copleseste, imi macina sufletul atat de fragil acum.
In zadar ridic ochii spre cer. Divinitatea are treburi mai importante sau poate ca s-a saturat de nevralgiile mele amoroase.
Uneori devin indiferenta, gasesc cate ceva de facut , ceva care-mi capteaza atentia si uit , doar pentru moment, nu pentru mult timp. Nu inteleg de ce trebui sa ma chinuiasca in halul asta, cand la tot pasul mi se zambeste, mi se facea curte - propuneri tentante.